Descriere

Termenul de explicatie folosit in analiza critica de fata va
avea, atat un sens metodologic, de mecanism logic cu care
lucreaza teoria, cat si un sens „metafizic” de captare a relatiilor
si conexiunilor posibile din realitate.

De asemenea, vom avem in vedere schimbarile in conceptia
generala despre ce este explicatia stiintifica, in contextul
discutiilor si controverselor despre activitatea stiintifica si a
presupozitiilor care le anima. Asadar, marturisim inclinatia
spre o abordare din perspectiva presupozitiilor in formularea
opiniilor despre explicatia stiintifica. Relevarea acestora va fi
una din constantele lucrarii de fata si testarea exportului lor
catre cercetarea din domeniul stiintelor educatiei. Dar trebuie
subliniat din capul locului ca nici abordarea istorista nu poate
fi in nici un fel evitata.

Credinta „rationala” in standarde si criterii general valabile
a condus gandirea filosofica la ideea ca ar trebui sa exista un
singur fel de relatie explicativa tare, care ar trebui sa unifice
știința: fie o relatie cauzala (deductiv-logica), fie cu una
veleitati unificare (prin legi de baza). Dar istoria gandirii se
detaseaza de ambele. Tabloul stiintei nu poate fi intregit, decat
daca acceptam contextualismul care ne propune chiar
schimbarea termenului de „rational”.

Dar, in aceasta lucrare de dimensiuni reduse, nu atat
confruntarile dintre diferite grupari si conceptiile lor despre
explicatie vor fi urmarite, cat relevarea asumptiilor ce le-au
stat la baza si deschiderile ce fac posibila testarea achizitiilor
lor pentru o stiinta particulara. Intrebarea stiintelor educatiei,
care ramane, este cum ar trebui sa se realizeze „o explicatie
buna” a domeniului sau? Raspunsurile la o astfel de intrebare
pot fi diferite, daca perspectivele de abordare sunt diferite.

Acceptand ca exista perspective diferite si mai multe modele
de explicatie, atunci si o cercetare pedagogica poate alege ceea
ce ii poate fi util in atingerea scopului sau, acela de a reflecta
cat mai adecvat specificitatea domeniului.

Discursul unor stiinte particulare speciale face tot mai mult
apelul la resurse interne, dar adopta in mod productiv si
exemplele altora, colaterale. Aceste stiinte speciale, printre
care credem ca se numara si stiintele educatiei, isi cauta cai si
modalitati proprii de instrumentalizare printr-o continua
incercare inovatoarea modelor proxime, precum si printr-o
continua recalibrare. Pe o astfel de cale se inscrie si lucrarea de
fata.

Autoarea