Description

Lucrarea intitulata Fiktionalisierung eines (Selbst)mordes. Erzählstrategien
der Selbsterfindung bei Josef Winkler (Fictionalizarea unei (sin)ucideri.
Strategii narative ale inventarii de sine la Josef Winkler) analizeaza practici
textuale frecvente in postmodernitate – autofictionalizarea, metafictiunea, inter- si
intratextualitatea – in opera narativa a scriitorului austriac contemporan Josef
Winkler. Nascut in 1953, laureat al Premiului Georg Büchner si doctor honoris
causa al Universitatii din Klagenfurt, acesta este in prezent unul dintre cei mai
cunoscuti si valorosi autori ai Austriei. Cartile sale, publicate inca de la debut de
prestigioasa editura Suhrkamp, au fost incluse de majoritatea criticilor in curentul
tipic austriac de Anti-Heimatliteratur (anti-idila rurala). Teza studiului de fata este
ca romanele acestui autor, se sustrag oricarui demers de interpretare in cheie
realist-mimetica. Tendinta de contopire a materialului faptic cu cel fictional,
amestecul indiscernabil de biografism si autofictionalizare, de epic si
autoreflexivitate transforma literatura lui Josef Winkler intr-o provocare pentru
orice interpret.

Analiza se axeaza asupra primelor carti ale autorului, mai ales asupra trilogiei
Carintiei, care l-a consacrat, exceptand cartile de calatorie si eseurile politice din
ultimii ani. O prima parte a lucrarii e consacrata decelarii motivelor recurente din
literatura lui Winkler si procedeelor stilistice precum si tehnicilor narative
corespunzatoare. La acest nivel, demersul hermeneutic imprumuta ceva din
metoda “genealogica” inaugurata de Michel Foucault, metoda ce vizeaza
eliberarea discursivitatilor periferice, “minore” din ierarhia existenta a puterii.

Winkler redescopera legatura dintre Eros si Thanatos, o face insa departe de orice
reziduu psihanalitic, in traditia lui Nietzsche, asezand in centrul atentiei corpul si
simturile sale. Durerea, moartea, descompunerea, placerea sexuala sunt motive
recurente care se intrepatrund in pasaje exaltate. Hiperconstient de procedeele
manierismului – a carui calculata starnire a afectelor corespunde intentiilor sale
performative – Winkler isi concepe discursul ca pe un ritual de alungare a fricii si de distrugere frenetica a normelor ostile vietii. Strategiile discursive concura la
revolta impotriva ratiunii abstractizante si uniformizatoare. Sunt preferate
cuvintele din sfera corporalitatii, a instinctelor, a reactiilor emotionale. Naratorul
revine mereu la punctele nevralgice ale copilariei sale, la suferinta animalelor si a
copiilor, acuzand violenta latenta din mediul rural. Acestei sfere tematice ii
corespunde o abatere sistematica de la orice tip de organizare traditionala,
“totalizatoare” a discursului narativ (realism mimetic, Bildungsroman).

Cronologia este abolita, iar in locul ei este instituita o ordine aparte, ce
corespunde experientei naratorului. Refuzul psihologiei si refugiul in imaginatie
sunt pentru Winkler cea mai eficace forma de opozitie fata de un discurs unitar si
normativ.

O a doua parte a lucrarii abordeaza tema intertextualitatii in romanele lui
Josef Winkler, concentrandu-se, pe rand, asupra unor autori la care acestea trimit
intr-un mod mai mult sau mai putin explicit: Hans Henny Jahnn, Hubert Fichte,
Gerard Manley Hopkins.
Maria Irod