Prouniversitaria.ro

Instrumente specifice diplomaţiei publice şi domenii conexe

Autor: Gabriel MICU

Volumul intitulat „Instrumente specifice diplomaţiei publice şi domenii conexe” vine în continuarea primului volum, în care se continuă analiza acestui domeniu de activitate extrem de actual. În această etapă sunt analizate mecanismele utilizate în demersurile de diplomație publică, precum și domeniile conexe ale acesteia, asemănările și deosebirile conceptuale existente între ele, argumentate cu exemple concrete, deopotrivă de bună practică și de eșecuri.

După cum reiese din această lucrare, diplomaţia publică este înțeleasă ca fiind un mod de relaționare dintre un guvern şi populaţia unui alt stat, existând astfel elementul de extraneitate, care o diferențiază de domeniul relațiilor publice. Nuanțările și mutațiile conceptuale suferite de diplomația publică au dus la formarea unui adevărat instrumentar al acestei activități precum ascultarea, advocacy, schimburile educaționale și de experiență, difuzarea de știri în mediul internațional, precum și modul în care advertising-ul poate fi utilizat în diplomația publică, instrumente prezentate pe larg în conținutul acestui studiu.

Prin analiza domeniilor conexe diplomației publice, autorul reușește să contureze identitatea acesteia. Totodată identifică obiectivul primordial al demersurilor diplomației publice, de a contura cât mai fidel profilul publicului țintă dintr-un alt stat, pentru a găsi cele mai adecvate canale de creare a unui mediu prietenos în rândul acestuia, uneori chiar un mediu atractiv, de la care urmează să pornească modelarea opiniilor şi chiar a politicilor adoptate de statul care utilizează astfel de demersuri specifice diplomației publice.

Rădăcinile diplomaţiei culturale le identificăm încă din antichitate, asemenea altor componente fundamentele și specifice ale diplomaţiei publice. „Construcţia celebrei Biblioteci din Alexandria a fost înfăptuită de greci, politica Imperiului Roman de a invita fiii regilor prieteni să primească educaţie aleasă la Roma, sponsorizările acordate de Imperiul Bizantin pentru evanghelismul Bisericii ortodoxe în ţările slave sunt exemple elocvente, care dovedesc originile antice ale diplomaţiei culturale”, ne amintește Gabriel Micu.

Cu cât ne apropiem de zilele noastre, exemplele în care diplomaţia culturală şi-a dovedit eficienţa sunt din ce în ce mai numeroase. În era globalizării multe dintre funcţiile specifice diplomaţiei tradiţionale exercitate de ministerele de externe au fost preluate de alte departamente guvernamentale și de actori nestatali.

Astfel, explică autorul, diplomaţia a devenit o practică obișnuită în domenii altă dată rezervate diplomaţilor de carieră, formându-se subramuri precum diplomaţia economică, diplomaţia transnaţionalelor, diplomaţia sportivă. Dintre acestea, diplomaţia culturală a fost singura nișă care a constituit o componentă importantă a diplomaţiei publice, încă de la apariţia acesteia din urmă.

Lucrarea poate fi achiziționată de aici.

Despre autor

Gabriel Micu este ministru plenipotențiar în Ministerul Afacerilor Externe și cadru didactic și cercetător în domeniul relațiilor internaționale, în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Este cadru didactic asociat la mai multe instituții de învățământ superior, universități și colegii naționale.

A publicat 9 volume de unic autor și peste 30 de articole în reviste de specialitate de drept și relații internaționale. A obținut titlul de doctor atât în domeniul istoriei, cât și în cel al dreptului. Lucrările sale au la bază nu doar o analiză științifică aprofundată a temelor alese spre cercetare, dar mai ales o îndelungată experiență practică în diplomație și activitatea de relații internaționale. Domeniul său de interes prioritar este prevenirea și gestionarea conflictelor, urmând în această direcție mai multe specializări.

A adus o importantă contribuție la promovarea și implementarea politicii Guvernului României în domeniul minorităților naționale, a analizat îndeaproape atât geopolitica bazinului mediteraneean, unde a lucrat ca șef de misiune în Cipru, cât și situația din vecinătatea estică a României. A coordonat procesul de dezghețare a relațiilor diplomatice dintre România și Republica Moldova, într-o perioadă în care la Chișinău se încerca restaurarea unor practici care aveau să servească un regim politic ostil relațiilor de bună vecinătate cu țara noastră.

Gabriel Micu a elaborat strategia de implementare a aquis-ului Schengen pentru componenta de vize din cadrul procesului de pregătire a României pentru aderarea la acest spațiu, evaluarea tehnică fiind trecută cu succes, încă din anul 2009. Activitatea sa în domeniul relațiilor internaționale s-a desfășurat atât în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în Centrală și în serviciul exterior, cât și ca detașat în aparatul de lucru a patru premieri.