Interviu cu conf. univ. dr. Aurora Martin, decan al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea „Dimitrie Cantemir” din București, expert al Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați

Cristian Pavel: – Bună ziua dragi prieteni, stimaţi telespectatori! Astăzi Pro Universitaria găzduieşte pe decanul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Dimitrie Cantemir, doamna conferenţiar doctor universitar Aurora Martin. Bine aţi venit!

Aurora Martin: – Bine v-am găsit! Mulţumesc pentru invitaţie!

Cristian Pavel: – Mulţumim pentru oportunitatea de a găzdui acest interviu cu dvs. Doamna Martin este un exemplu de carieră profesională particulară. Domnia sa, precum o să aflăm împreună, a traversat multe etape, are o experienţă foarte interesantă. A baleiat între diverse domenii, dar în primul rând şi-a văzut de creşterea profesională, de cariera domniei sale. Aş începe discuţia pornind de la începuturi, cum este şi firesc, din anul 1992 când practic aţi absolvit Facultatea de Filologie, secţia română-italiană, în cadrul Universităţii Bucureşti. Era o perioadă când limba italiană nu era o limbă de circulaţie naţională, sau era o limbă de circulaţie internaţională, dar nu cu aceeaşi frecvenţă cu alte limbi de circulaţie internaţională în vogă, să spunem. Interesant este că, desigur, la mijloc a fost o alegere bine motivată şi argumentată. Vorbim despre pasiune pentru limba italiană sau au fost alte resorturi care v-au determinat să faceţi alegerea respectivă?

Aurora Martin: – Era o pasiune pentru limba italiană. Îmi amintesc că în clasa a XI-a chiar îmi cumpărasem un dicţionar, însă examenul la facultate l-am dat cu limba latină. Concurenţa a fost atât de mare, încât cu media 9,33 n-am reuşit să intru la secţiunea de latină şi a trebuit să aleg o altă… având medie mare a trebuit să aleg o altă secţiune şi am ales italiana. Deci, uneori drumul te duce acolo unde e mai bine pentru viitor. Era o perioadă, puţin înainte de căderea comunismului, când lumea era aşezată altfel, când era o perioadă mai statică, în care nu îndrăzneam să prefigurăm relaţii prea apropiate cu Italia, decât în măsura în care se lucra în domeniul diplomatic sau artistic, aşa încât având modelul profesorilor, visam să fiu profesoară de română. 

Italiana o îndrăgeam, evident, e ceva la care nu poţi să nu rezonezi odată ce intri în contact cu lumea şi cu cultura italiană, dar contactele noastre, repet cu limba şi cultura italiană, erau destul de reduse fizic, pentru că nu exista o presă la care să avem acces, nu existau cărţi peste tot în această limbă, aşa încât cine învaţă astăzi italiana, sau cine învaţă astăzi o limbă străină este norocos şi probabil că este greu să se gândească cum poţi învăţa o limbă străină fără acea baie lingvistică.

Cristian Pavel: – Absolut. Este foarte interesant faptul că aţi dobândit 3 titluri de master, dar s-a produs şi o schimbare de domeniu. Aţi cochetat, practic, şi cu domeniul politicii. Cum s-a produs schimbarea despre care vorbim?

Aurora Martin: – Am început să predau limba şi literatura română după ce am terminat facultatea. Când am terminat facultatea, un profesor mi-a spus: „dacă aţi terminat filologie, puteţi face orice în viaţă!” Şi pe parcurs i-am dat dreptate. 

După câţiva ani de predat în liceu, am dat concurs să activez la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Politice, unde predam italiană pentru ştiinţe politice. Aşa am început. Acest pas mi-a schimbat practic traseul profesional, pentru că sfera mea de interes s-a lărgit, s-a modificat. 

Am început să învăţ şi de la studenţii mei, să-mi adaptez cursurile pentru specificul de ştiinţe politice, aşa încât am scris în limba italiană un curs pentru ştiinţe politice, un curs care să vină în întâmpinarea studenţilor ERASMUS care plecau în Italia. Acest curs îi familiariza cu mediul politico-cultural italian, cu mass-media, cu structura partidelor politice. 

Mai departe m-am reorientat eu însămi – m-am înscris la un Masterat de Politici Publice la Universitatea Bucureşti, la Facultatea de Filozofie, după care, ”gustând” noutatea domeniilor, m-am înscris la un program de masterat şi la facultatea în care predam, la Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale. 

Apoi am făcut şi un masterat pe gender study (studii de gen), în contextul iminentei integrări a României în Uniunea Europeană din acel moment. Această schimbare de orientare, de fapt, reflecta dorinţa generaţiei mele de a recupera ceva ce simţea că i s-a luat în perioada începuturilor studiilor universitare. Atunci când am început nu aveam acces la studii în străinătate; deodată vedeam această posibilitate ca pe o şansă a tinerilor, a generaţiilor care veneau: Ni s-a deschis şi nouă posibilitatea de a ne reconfigura profesional şi de a ne readapta la noul cadru şi la ofertele destul de multe care veneau în acea perioadă.

Cristian Pavel: – Privind cariera dvs. profesională la catedră, am remarcat faptul că aţi început cu predarea în sistemul de învăţământ preuniversitar. Notasem Centrul Şcolar nr. 2 din Bucureşti, Liceul Sfântul Pantelimon, apoi aţi intrat în mediul universitar, în cadrul Universităţii Dimitrie Cantemir la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, devenind succesiv lector, apoi conferenţiar doctor, dar şi decan al acestei facultăţi. Cum priviţi retrospectiv devenirea dvs. profesională în tot acest timp?

Aurora Martin: – Atunci când am început să predau, a fost foarte interesant, pentru că predam la un liceu pentru copii cu dizabilităţi fizice. Erau aduşi în regim de internat din toată ţara şi acea perioadă de trei ani de la începuturi a fost foarte importantă pentru mine, pentru că în primul rând am învăţat să-mi privesc elevii, studenţii de mai târziu, nu ca pe nişte oameni care trebuie îndopaţi cu informaţie, ci ca pe nişte colaboratori de dialog, ca pe nişte parteneri de dialog şi să încerc să-mi adaptez discursul în funcţie de nevoile celorlalţi, ceea ce mulţi profesori, am observat atunci, nu făceau. 

Mi-a folosit foarte mult acea perioadă, pentru că având de-a face cu persoane cu dizabilităţi fizice, am început să mă interesez din ce în ce mai mult de domeniul drepturilor omului, de discriminare, ceea ce m-a şi făcut ca ulterior să lucrez timp de 9 ani la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. 

În momentul în care am început să lucrez la Facultatea de Ştiinţe Politice (SNSPA – n.n.), după un an mi s-a ivit posibilitatea să predau şi la Universitatea Dimitrie Cantemir, la Facultatea de Limbi Străine. Timp de un an am predat în paralel. Mi s-a părut foarte tentantă această „ofertă”.

Cristian Pavel: – Una provocatoare.

Aurora Martin: – Provocatoare, da. Apariția unei facultăți private a fost un semn de eliberare, de alegere liberă, de modernitate. Să nu uităm că în perioada comunistă aveam structuri centralizate, aveam universități de stat şi atât. 

Să funcționezi într-o universitate particulară în care să poţi adapta materiile, să poţi adapta structura de învăţământ, să devii flexibil, mi s-a părut extrem de provocator şi foarte ofertant. Aşa încât perioada deun an de colaborare cu Universitatea Dimitrie Cantemir, în 2001-2002, a fost o experienţă reuşită. 

Am renunţat pentru că deja devenise prea complicat pe atunci să predau la două  facultăţi. Am revenit aici ulterior, în 2018.

Cristian Pavel: – Dar iată că înainte de asta, cu 10 ani înainte aţi absolvit şi cursurile Institutului Diplomatic Român, aţi făcut studii de diplomaţie, dar nu doar acolo, ci şi la George Marshal European Center for Security Studies, unde aţi obținut o diplomă de absolvire pentru programul avansat de studii de securitate. Sună un pic ambiţios şi neobişnuit, mai ales pentru o doamnă, dar probabil că o să ne spuneţi cum s-au legat aceste lucruri de experienţa dvs. anterioară şi mai ales cum v-au ajutat să mergeţi înainte.

Aurora Martin: – Se legau de noul meu interes pentru relaţiile internaţionale, către drepturile omului. În acea perioadă deja lucram la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, iar acest Centru European Marshall pentru Studii de Securitate este o structură foarte elitistă. Sunt doar cinci astfel de centre în lume. 

Pentru Europa se află la Garmisch, în Germania. Centrul a fost înfiinţat în 1993, fiind o colaborare americano-germană care să simbolizeze colaborarea în privinţa studiilor de securitate şi pe linia educaţiei în zona securităţii, care să formeze generaţii de absolvenţi care să cultive exact principiile promovate de planul Marshall, chiar de generalul Marshall. Nu ştiu câtă lume ştie, dar acesta a fost singurul laureat al Premiului Nobel pentru Pace care era încă militar în vremea când l-a obţinut. Pentru viziunea lui, pentru rolul lui în reconstrucţia Europei după al Doilea Război Mondial, a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Cristian Pavel: – Este foarte interesant, cu atât mai mult cu cât preocupările dvs. nu s-au limitat strict la limbile străine, la italiană, la latină, la limba română, ci s-au extins până spre domeniul filozofiei, domeniu în care ați căpătat şi titlul de doctor.

Aurora Martin: – Ceea ce nu am spus referitor la Centrul Marshall este că am absolvit cursurile cu o lucrare pe responsabilitatea de a proteja, Responsability to protect – un concept relativ nou, din 1992. 

Din 1994 a început să fie implementat şi reprezintă intervenţia Consiliului de Securitate în situaţiile în care o ţară sau un regim nu este în măsură să rezolve nişte probleme interne care ţin de securitate umană, nu este capabil sau nu doreşte să rezolve acele probleme, așa cum majoritatea populaţiei suferă de pe urma acestei lipse de intervenţie, sau a incapacităţii statului de a rezolva acea situaţie. 

De exemplu, în cazul unui cutremur sau într-un cataclism, Consiliul de Securitate se reuneşte, se obţine dreptul de veto şi se intervine. Am fost prima persoană din Centrul Marshall care a făcut un studiu pe această problemă. După aceea, am primit scrisori de la diverși profesori care m-au anunțat că inițiativa mea s-a concretizat într-o direcţie de cercetare.

Cristian Pavel: – Cu atât mai meritoriu! Spuneam ceva mai devreme faptul că aria dvs. de acoperire  profesională s-a extins şi v-a pasionat cu folos domeniul filozofiei. Iată că în 2013 chiar aţi căpătat titlul de doctor în filozofie. Mi-am notat că titlul tezei de doctorat se numea „Reprezentarea identitară feminină în cultura română”, titlu obţinut la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filozofie, titlu care până la urmă s-a translatat într-o lucrare, într-o carte omonimă editată în 2018, deci cinci ani mai târziu. Răsfoind cartea am constatat că aţi vorbit acolo despre modul în care este reprezentată femeia în cultura românească, în literatură, în media, în realitatea socială. 

Aţi atacat, aţi descris şi reprezentările identitare feminine alterate şi identificarea unor instrumente care ajută sau pot ajuta femeile să conştientizeze şi să-şi depăşească statutul de victimă. Este un domeniu extrem de sensibil. Sunt multe lucruri de făcut. Au fost şi au rămas probabil la fel de multe lucruri de făcut în lume şi în România. 

Vroiam să vă întreb – care credeţi că sunt schimbările majore aduse de secolul în care trăim, de secolul XXI, asupra modului în care este văzută femeia în societate în ansamblu? Puteţi menţiona câteva modalităţi prin care efectiv femeile îşi pot depăşi statutul nefericit de victimă?

Aurora Martin: – În lucrarea mea am încercat să aplic mai multe grile de interpretare, iar fiind vorba de modele culturale, am încercat să privesc femeia prin felul în care a rămas în cultură reprezentarea sa în epocă. De exemplu, în perioada interbelică cel mai fidel mod de a fi reprezentată este modul cultural, cea mai fidelă transpunere culturală a imaginii femeii o regăsim în romane, pentru că romanul era cel care reflecta epoca cu toate transformările sale. În perioada ceauşistă, m-am oprit mai mult asupra literaturii, dar şi asupra presei ce prezenta femeia în funcţie de standardele de stat. Ulterior, în perioada actuală m-am oprit mai mult asupra receptării la nivel instituţional – cum colaborează diverse instituţii actuale în sprijinirea şi promovarea drepturilor femeii, cum a evoluat femeia, cum a evoluat imaginea femeii. 

Subiectul este unul foarte complex, greu de surprins în câteva fraze. A vorbi despre femeie – pe de o parte, să vorbeşti despre cum se autoidentifică, cum se percepe ea însăși, și pe de alta cum este percepută de cei din jur, să vezi cum coincid modurile în care este percepută şi se percepe, este o observare continuă și laborioasă. De multe ori scindările de identitate intervin tocmai atunci când imaginea despre sine nu se suprapune peste felul în care este percepută de către ceilalţi.

Cristian Pavel: – A trecut atâta timp şi, totuşi, femeile încă sunt victime ale violenţei de toate felurile: violenţă fizică, violenţă culturală, discriminări, acuze nefondate ş.a.m.d. Sunt şanse să depăşim sau să ameliorăm această situaţie la nivel naţional?

Aurora Martin: – Este foarte mult de lucru. Suntem în 2021 şi încă avem femei omorâte în casă, încă avem o complicitate tacită a societăţii care în momentul în care identifică sau bănuieşte că undeva s-ar petrece violenţe domestice sau violenţă, pur şi simplu. Aceste lucururi rar se reclamă și cu atât mai rar sunt stăvilite. Este nevoie de eforturi pe mai multe planuri. Pe de o parte, trebuie lucrat începând cu copiii de la grădiniţă. Trebuie lucrat la înțelegerea corectă a rolului pe care îl au femeile în societate, la respectul de sine, la combaterea stereotipurilor şi a prejudecăţilor. Astea se pot face încă de la vârste fragede.

Cristian Pavel: – Am notat faptul că experienţa dvs. la catedrele universitare nu s-a limitat la liceele şi la universităţile din Bucureşti. V-aţi desfăşurat şi peste hotare. Am constatat cu mare plăcere faptul că aţi predat de multe ori în străinătate, nu într-un singur loc. M-a surprins faptul că aţi avut intervenţii la catedră în Rusia, în Sankt Petersburg, la Academia Prezidenţială Rusă de Economie şi Administraţie Publică din Moscova.

Aurora Martin: –  În cazul Moscow University, vorbim despre niște cursuri temporare, însă în Sankt Petersburg am predat timp de un an! 

Cristian Pavel: – Aţi avut un contact direct cu studenţii de acolo. În ce fel privesc aceştia lucrurile legate de toate subiectele la care dvs. v-aţi referit de la înălţimea catedrei?

Aurora Martin: – În primul rând, am încercat să nu mă ridic la înălţimea catedrei, ci să creez o punte de dialog de la acelaşi nivel cu ei. Am fost în Sankt Peterburg în perioada în care Rusia intrase sub embargou datorită măsurilor luate în Ucraina, iar studenţii erau destul de revoltaţi. 

Am avut parte de studenţi foarte conştiincioşi, foarte interesaţi de România. Eu, recunosc, m-am dus acolo cu prejudecăți, dar mi-am dat seama că ideile noastre, colective și preconcepute, despre o Rusie văzută ca invadator, nu-și au justificarea. Cu bucuria de a (re)descoperi cultura Rusiei, i-am descoperit pe studenți venind spre mine cu atâta căldură şi cu atâta interes, încât mi-am dat seama că acele stereotipuri trebuie tăiate din rădăcină. A fost foarte interesantă colaborarea cu ei, pentru că în primul rând veneau la cursuri cu interes, puneau întrebări…Majoritatea erau studenţi ruşi, doar câţiva studenţi proveneau din fostele republici sovietice.

Cristian Pavel: – Norocul a fost că Sankt Petersburg este un oraş cosmopolit, cu o deschidere mai liberală faţă de Rusia profundă. 

Aurora Martin: – Da, plus faptul că mulţi dintre studenți trecuseră prin stagii de pregătire în Franţa şi aveau o deschidere destul de mare. Li se părea nefiresc să suporte consecinţele unui embargo, dat fiind faptul că pentru ei exista o mare dorinţă de comunica cu întreaga lume. Am încercat să adaptez cursurile şi să aduc lumea în clasă, să aduc lumea la ei. După două săptămâni aveam deja întâlniri pe Skype cu diverşi reprezentanţi ai unor organizaţii internaţionale, ai societăţii civile din diverse ţări, chiar reprezentanţi ai unor organizaţii internaţionale. Doamna Simona Niculescu, de exemplu, era o prezență diplomatică marcantă a vremii la Naţiunile Unite, a avut o lecţie deschisă cu ei, una absolut fascinantă. 

Cristian Pavel: – Venind un pic înapoi în zona preocupărilor dvs. editoriale, am remarcat că există un număr semnificativ de cărţi publicate în limba italiană. Toată această preocupare a dvs. vine din siajul profesiei, pregătirii dvs., locului în care sunteţi decan şi ca o continuare a anilor de studiu şi a pregătirii anterioare. Înţeleg că toată această experienţă, în toate domeniile pe care le-aţi acoperit şi în toate locaţiile unde v-aţi desfăşurat activitatea, v-a permis o activitate documentară şi de cercetare continuă, care s-a regăsit în permanenţă pe lista dvs. de priorităţi şi de activităţi.

Aurora Martin: – Da, una de adaptare continuă la ceea ce-ţi oferă prezentul! Într-adevăr, nu poţi să te consideri cercetător într-un domeniu dacă nu acorzi un spaţiu constant din timpul tău acelui domeniu. 

În ceea ce priveşte limba italiană, le spun şi studenţilor să înveţe 5 cuvinte pe zi şi la sfârşitul săptămânii să încerce să facă un eseu cu acele 5 cuvinte. 5 cuvinte pe zi, în 10 zile sunt 50 de cuvinte, în 30 de zile sunt 150 de cuvinte. Important este să acorde un timp căutărilor în dicţionar, cercetării, reflecţiei, plus răbdarea de a citi cărţi consistente. Facebook-ul, din păcate, ne-a modificat această aplecare asupra lecturii şi ne-a obişnuit cu informaţii scurte, nu totdeauna adevărate.

Pentru studenţii mei, pe lângă cursurile de italiană, mai predau şi un curs de Politici şi Instituţii Culturale Europene, ceea ce le deschide perspective de a lucra în instituţii europene. Mulţi dintre ei încep să înveţe o limbă străină şi se gândesc la soluţii imediate din zonă, din oraş, din ţară. Dar, iată, se pot orienta către instituţii europene din Bruxelles, din Strasbourg, aşa încât parcurgând acest curs se gândesc să-şi diversifice opţiunile de viitor.

Cristian Pavel: – Legat de cărţile de care vorbim, de cărţile publicate în limba italiană, o întrebare care este probabil legitimă. Aţi preferat să publicaţi cărţile respective în limba italiană pentru că v-au fost cerute în limba italiană, pentru că există probabil mai multe şanse de a se afla mai ușor despre ele? Aşa a cerut editorul, aşa cere piaţa? Care este motivaţia publicării cărţilor în limba italiană? De ce nu în limba română?

Aurora Martin: – M-am gândit în primul rând la studenţi. Pentru că atunci când ai o carte într-o limbă străină şi vrei să afli informaţia respectivă, automat intri în zona lingvistică a limbii respective. E mai eficient, chiar dacă nu înţelegi toate cuvintele. Să citeşti cu dicţionarul în mână şi pe măsură ce citeşti să te obişnuieşti să foloseşti surse originale.

Cristian Pavel: – Au ajuns şi pe piaţa italiană o parte din cărţi?

Aurora Martin: – Încă nu, dar vor ajunge. în Italia avem o comunitate românească destul de consistentă şi în plus, să nu uităm că italiana este vorbită în patru state. Multă lume ştie doar de Italia, dar limba este vorbită şi în San Marino, în Vatican, în Elveţia, ba chiar și către minorităţile din Croaţia şi Slovenia, în zona Istria. Aşadar, vorbim despre o arie de întindere foarte mare  limbii italiene.

Cristian Pavel: – Aţi fost şi de mare folos, probabil că sunteţi în continuare în cadrul aparatului central guvernamental. Notasem că pe parcursul carierei aţi fost consilier superior în Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Comunicare, la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Este vorba de o instituţie aflată sub control parlamentar, care îşi desfăşoară activitatea exact în domeniul discriminării. Cu ce v-aţi ocupat concret? Care au fost atribuţiile în postul respectiv?

Aurora Martin: – Am început să lucrez întâi la Agenţia Naţională pentru Egalitate de Șanse, de fapt, am început să lucrez în mediul universitar şi la un moment dat am aflat că s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Egalitate de Şanse între femei şi bărbaţi, am considerat că am acumulat destulă experienţă teoretică, aşa încât să-mi pot materializa practic cunoştinţele. Am lucrat un an la Agenţia Naţională pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi, nou înfiinţată atunci, după care am trecut la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, unde se analizează toate tipurile de discriminare.

Cristian Pavel: – Notasem, iarăşi, cu titlu de notă ”exotică”, în cel mai frumos sens al cuvântului, faptul că în urmă cu un an înaintea începerii nefericitei pandemii, în aprilie 2019, aţi fost în India, la New Delhi, la un mare congres al femeilor, cu participare impresionantă, de peste 2.000 de persoane din 120 de ţări, unde aţi primit un premiu important. Premiul se numeşte „Women of the Decade in Security & Conflict Transformation” , adică „Femeia deceniului în problemele de securitate şi transformări în privinţa securităţii şi conflictelor”. Iată că există şi mărturii sau recunoaşteri publice ale felului în care se implică România urmărite prin persoana dvs. în astfel de probleme delicate. Este un premiu care a însemnat, probabil dincolo de onoare şi marcarea eforturilor dvs. Cum s-au întâmplat lucrurile, foarte pe scurt?  

Aurora Martin: – Premiul acesta, de fapt ca fiecare premiu pe care-l primesc, nu-l consider o recompensă, îl consider o obligaţie. Ce-am făcut să fiu remarcată mă obligă să fac şi mai mult după primirea premiului pentru că altfel nu se justifică, nu e un capăt de drum!

Cristian Pavel: – În 2020, cu foarte puţine zile înainte de decretarea stării de urgenţă, în martie 2020 ca expert al Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse, unde funcţionaţi şi acum, aţi participat la Women Economic Forum, în perioada 4-9 martie 2020, ca expert al Agenţiei aţi participat la Women Economic Forum, desfăşurat în capitala Egiptului, la Cairo, sub înaltul patronaj al preşedenţiei Egiptului, participare care s-a soldat cu dcernarea către dvs. a unei plachete, cea mai înaltă distincţie pe care o acordă practic guvernul egiptean. Ce urmează mai departe, mai ales în condiţiile în care acum libertatea de mişcare este limitată, în condiţiile în care restricţiile funcţionează? Ce se întâmplă nou în activitatea manifestă a doamnelor care luptă pentru apărarea drepturilor şi pentru afirmarea feminismului şi drepturilor femeilor?

Aurora Martin: – Aş zice că perioada aceasta de pandemie a adus şi bune şi rele pentru femei. Ceea ce mi se pare că a adus bun este posibilitatea de conectare şi de colaborare şi de creare de reţele. Chiar stăteam şi mă gândeam cât de greu le-a fost femeilor să cucerească spaţiul public. Dacă ar fi avut posibilitatea să se conecteze prin Internet, prin Zoom, cum se întâmplă acum, probabil drepturile femeii ar fi fost mult mai avansate. Pe de altă parte, ceea ce nu e bine este că în domeniul violenţei domestice, să nu uităm că femeia stă în casă cu agresorul şi este foarte greu să găsească o cale de scăpare, iar agresorului îi convine să aibă la îndemână victima, asupra căreia să-şi exercite presiunea permanent. 

Ce a adus bun imediat după ce a început pandemia, la nivelul traficului de persoane, la nivelul prostituţiei – casele de prostituţie au fost eliberate. Chiar citeam un articol că în Olanda, în Amsterdam,  au rămas goale acele case de toleranţă care puneau femeile în vitrine. Ce degradare, să pui femeia în vitrină!!!

Partea rea a fost că prostituţia s-a mutat şi mai intens în zona de Internet, devenind şi mai periculoasă, şi mai greu de controlat. La nivelul traficului de fiinţe umane, noi, România, suntem într-o situaţie foarte, foarte critică. Şi ultimul raport al Statelor Unite ne-a criticat dur…

Trebuie să vă mărturisesc faptul că am reuşit ceva mult mai interesant şi mult mai accesibil: un muzeu mobil al sclaviei moderne. Am luat un microbuz pe care l-am colantat cu imagini de impact şi înăuntru am pus manechine, iar pe fundal mărturii ale victimelor care au trecut prin diverse suplicii. N-am pus filme şi fotografii, pentru că nu aveam suficient spaţiu, ci doar mărturiile lor, destul de percutante.

Cristian Pavel: – Este un altfel de memorial al durerii!

Aurora Martin: – Da. Am mers cu acest ”muzeu mobil al stării moderne”, prin sate izolate din zona Vrancea: Am avut puţini bani, doar 2.500 de dolari, cu care am reuşit să ajungem în 25 de locaţii, deși ne propuseserăm doar 7. A fost ceva absolut fascinant! Mi-am dat seama câtă nevoie este de informare – nu numai informare la nivelul elevilor, ci şi al părinţilor, pentru că sunt multe lucruri pe care nici ei nu le ştiu. 

Este nevoie de informare de la o vârstă fragedă, începând de la 8-9 ani, pentru că orientarea traficanţilor este pe vârste cât mai mici. Mergând în aceste sate am încercat, nu să mă duc eu să prezint ceva şi să plec, ci să adun comunitatea şi să-i responsabilizez, să le arăt că asta-i problemă locală şi că ei au resurse să acţioneze asupra lor, aşa încât după plecarea mea este responsabilitatea lor să acţioneze după ce li s-au arătat posibilităţile de acţiune. Laolaltă, preoţi, profesori, directori, primari, artişti locali, s-au implicat şi au rămas în urmă să continue ce-am început eu.

Cristian Pavel: – Există o mare nevoie de tot ceea ce spuneţi, aşa cum şi mediul universitar şi societatea românească în general are nevoie de oameni ca dvs. Sunteţi un câştig real pentru ceea ce înseamnă societatea românească în ansamblu!