Description

Matrice cosmica si factor vital, continand in sine principiul
binelui si al raului, apa a inspirat literatura lumii, a starnit
imaginatia poetilor si prozatorilor, care i-au inchinat nenumarate
opere, nu de putine ori in registrul fantasticului.

Apa planetei genereaza viata, naste cantecul si modeleaza
natura umana – spune frumos, intr-o carte dedicata unui rau,
Geo Bogza, un mare indragostit de ape:
„Daca oamenii strabat lumea cantand, si vocea lor e
puternica, iar calea pe care si-o taie intre un orizont si altul de o
neintrecuta cutezanta, poate ca totul se petrece astfel pentru ca in
ei mai dainuie tumultul marilor fluvii. Iar daca se dovedesc
nebulosi, sau inventivi, sau visatori, nu sunt asa pentru ca in
fiinta lor continua frenetica peregrinare a norilor? Dar, mai cu
seama, daca par sortiti unui zbucium nepotolit, acesta fiind
insusi ritmul launtric, cine ar putea sa uite ca, dincolo de fluvii si
nori, in cea dintai si mirifica origine, ei au fost plasmuiti de vasta,
neintrerupta, uriasa talazuire a oceanelor?”

Poporul roman traieste pe un teritoriu scaldat de ape, de la
cele izvorate din munte – nenumaratele rauri, parauri, izvoare,
cascade – la marele fluviu din sud si la poarta rasariteana a Marii
Negre. De aceea, mitologia si folclorul nostru cunosc, in toate
formele lor de expresie – balade, legende, basme sau cantece
rituale –, o bogata tematica a apei, cu deschideri spre fabulos,
magie, fantastic. Proverbele si zicatorile romanesti depoziteaza experiente legate
de apa, cu adanci rezonante in filosofia si etica populara. Apa
simbolizeaza trecerea, perisabilitatea lucrurilor ( „Apa trece,
pietrele raman”), iluzia inselatoare ( „a fagadui marea cu sarea”),
dar si valoarea (in basme, imparatul are un fecior mult iubit „si-l
tine ca pe apa putina”). Obiceiuri si practici uitate, care nu-i mai
spun nimic omului modern, au ramas in efigia zicalelor ca mici
nuclee poetice: „Urciorul nu merge de multe ori la apa”, sau „I-a
luat apa de la moara”. Surprinzatoare pentru un popor care nu
traieste in intimitatea unei ape de mari dimensiuni (caci
deschiderea noastra spre Marea Neagra marcheaza un spatiu
redus) sunt doua expresii care se folosesc in mod curent: despre
omul suparat se spune ca „nu e in apele lui”, ori – de-a dreptul
fabulos – ca „i s-au inecat corabiile”.