Sistemul nu reușește să îndeplinească un obiectiv fundamental: asigurarea de șanse egale

interviu cu dl. lect. univ. dr. Bogdan Florian, Școala Națională de Studii Politice și Administrative București 

Studiul “Educația în timpul pandemiei”, realizat în aprilie 2020 împreună cu colegul Sebastian Țoc, în cadrul Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA, pe baza datelor oficiale, a scos la iveală realități crunte pentru o țară membră a Uniunii Europene. Astfel, peste 30% din populația României se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, iar la tinerii până în 24 de ani, incidența merge spre 40%. În condițiile acestea, cum putem vorbi de un învățământ dezvoltat, când mare parte din potențialii studenți trăiesc, practic, de azi pe mâine? 

In sistemul național de educație s-au făcut constant, încă de la sfârșitul anilor 1990, investiții consistente, tocmai pentru a facilita accesul la educație de calitate pentru persoanele care trăiesc în medii sociale și economice dezavantajate. Programul pentru Învățământ Rural, programele succesive de reabilitare a infrastructurii școlare, finanțate prin împrumuturi acordate de Banca pentru Reconstrucție și Dezvoltare sau de Banca Mondială, multiplele proiecte la nivel de sistem finanțate prin Programele Operaționale (după 2007) din Fondul Social European, sunt doar câteva exemple succinte. Din păcate, investițiile doar în infrastructură școlară nu pot produce efecte asupra stării sociale sau economice, ci doar asupra participării și performanțelor școlare. Educația, în această perspectivă, ar putea fi o cale prin care copiii și tinerii care trăiesc în condiții precare, în risc de sărăcie, să își depășească condiția și să acceadă, în timp, la o stare mai bună, economic și social.  

Să se dezvolte intelectual, ca să folosim un termen la modă… 

Din păcate, observăm faptul că această ascensiune socială nu se produce în România. Tinerii și tinerele care se nasc în mediul rural, au, în anul 2021, șanse extrem de reduse de a deveni, la un moment dat în viața lor, studenți sau studente. Din această perspectivă sistemul național de educație nu reușește încă să își îndeplinească un obiectiv fundamental: asigurarea de șanse egale pentru toții copiii și de acces echitabil la oportunitățile pe care parcurgerea nivelurilor educaționale ți le poate oferi. 

Din aceeași cercetare aflăm că peste un sfert din angajați au contract de muncă pe salariul minim (anul acesta – 2.300 de lei brut, circa 1.400 de lei net pe lună), iar alți 15% câștigă sub 2.500 de lei brut (1.500 de lei net). Taxele anuale de studiu depășesc 2.000 de lei, la unele universități din țară trec chiar de 4.000 de lei. Este evident că mulți dintre părinți nu au posibilitatea să își trimită copiii la facultate. Există soluții pentru acești tineri? 

Copiii proveniți din familii în care cel puțin un părinte are salariul minim pe economie întâmpină dificultăți și obstacole în parcurgerea nivelurilor educaționale cu mult înainte de a își pune măcar problema de a încerca să devină student sau studentă. Educația obligatorie care este formal gratuită presupune o serie întreagă de costuri pe care părinții din categoria celor aflați în risc de sărăcie, sau de sărăcie la locul de muncă (cei care obțin doar salariul minim pe economie), nu și le pot permite. Hainele, rechizitele, unele solicitări ”informale” venite din partea școlii, asigurarea unei hrane minime, în multe cazuri asigurarea transportului și multe alte costuri nu pot fi susținute din salariul minim pe economie. Mai mult, absolvirea examenelor naționale (evaluarea națională și bacalaureatul) implică costuri suplimentare, cum ar fi pregătirea individuală sau meditațiile, care să asigure obținerea unei note la aceste examene care să permită accesul în continuare la o educație de calitate. Așadar, este, din păcate, pentru foarte multe persoane tinere din medii defavorizate, un gând mult prea îndepărtat acesta, al accesului la învățământ universitar. Totuși, persoanele care reușesc să ajungă în situația de a deveni studenți, beneficiază de unele forme de sprijin.  

Ei trebuie totuși să plătească taxe… 

Taxele universitare, pe care le invocați, sunt totuși cele mai reduse dacă le comparăm cu cele percepute de unitățile private de educație de nivel preșcolar, școlar sau liceal. Universitățile percep aceste taxe pentru un an de studii, în timp ce unitățile private de educație percep taxe similare (sau chiar mai mari) pentru o lună de studii. Mai mult, în universitățile publice, de stat, numărul locurilor finanțate de la bugetul de stat acoperă, ba chiar de multe ori excede numărul de candidați, astfel încât nu mai este necesară achitarea unei taxe de studii. Există de asemenea un sistem de burse acordate studenților și studentelor, pe diferite criterii, de la cele sociale la cele de merit, care asigură un oarecare confort financiar.  

Ce alte dificultăți mai întâmpină studenții în procesul de instruire? 

La nivel universitar intervin probleme sistemice, al căror impact este negativ asupra șanselor de acces la acest nivel educațional. Aș menționa aici pe scurt: infrastructura publică de cazare și masă (cămine și cantine studențești) care a rămas undeva la nivelul anilor 2000, atât ca număr de locuri cât și în ceea ce privește calitatea serviciilor oferite; accesul la materiale de învățare prin bibliotecile universitare sau, mai recent datorită pandemiei, online prin accesul la baze de date cu articole din jurnale și reviste academice științifice; discrepanța foarte mare între modalitatea și nivelul cunoștințelor acumulate la liceu și activitățile educaționale din universități; disponibilitatea unor servicii administrative dar și de susținere și consiliere a tinerilor și tinerelor studenți și studente, care ar putea, spre exemplu în cazul persoanelor provenite din diverse situații defavorizante, să le ofere sprijin în depășirea decalajelor de cunoaștere sau de alt tip față de colegii și colegele lor; absența unor instrumente financiare mai dezvoltate care să asigure susținere financiară personalizată studenților și studentelor, în funcție de situațiile particulare ale acestora (spre exemplu foarte multe persoane ajung să se angajeze pe perioada studiilor universitare de licență, cu normă întreagă, ceea ce le afectează semnificativ șansele de a finaliza programul de studii la care sunt înmatriculați). Soluții există, ele pot fi relativ simplu implementate prin politici publice în acest domeniu. Problema este însă poziția pe agenda publică a acestor provocări. 

Totodată, o unitate școlară din trei nu dispune de grup sanitar în incintă, iar în mediul rural, procentajul atinge 38%. În același timp, două treimi din totalul populației cu vârste sub 18 ani se află în locuințe supraaglomerate. Și atunci, o întrebare amară: unde să învețe copilul, că nu are condiții nici acasă nici la școală? 

La această întrebare nu există un răspuns, din păcate, în lumea reală. Există un răspuns într-o lume imaginară, ideală. În situațiile în care școala nu oferă spațiul sau programul necesar pentru învățare, iar mediul familial nu poate oferi copiilor condițiile pentru această activitate, administrația locală ar putea crea centre educaționale în cadrul cărora copii să beneficieze de resursele umane și materiale, dar și de siguranță, confort și acoperirea nevoilor de bază (cum ar fi hrana de exemplu), pentru a putea învăța. Programul ”Școală după Școală”, declarat încă din 2011 prioritate națională prin Legea Educației Naționale și apoi amânat în fiecare an, reprezintă o astfel de încercare, prin care copiilor să le fie oferite medii sigure pentru învățare, dincolo de programul normal al școlii la care sunt înmatriculați.  

Paradoxal, stăm destul de bine la conectarea cu mediul online. Au acces la Internet 92% din gospodării în mediul urban, 83% în orașe mici și suburbii și 77% în mediul rural. Practic, numai românii foarte săraci nu pot intra pe Google. Viitorul va fi al învățământului gimnazial de acasă, desigur dacă am rezolva problemele privind celelalte utilități? 

Eu aș nuanța aici un pic lucrurile. Accesul la internet nu înseamna automat și utilizarea acestui serviciu. Mai mult, utilizarea internetului nu înseamnă și conștientizarea sau înțelegerea interacțiunilor digitale și a beneficiilor acestora. Nu e vorba aici doar de copii, ci și de adulți, de părinți, de angajații din sistemul educațional etc. Internetul este un simplu instrument, utilizarea acestuia astfel încât să obținem beneficii este cu totul diferită. Cu toții putem folosi un ciocan, de exemplu, dar unii dintre noi încă își mai strivesc degetele atunci când îl folosesc. Nivelul competențelor digitale, de utilizare a computerului și internetului este unul extrem de redus în populația adultă a României.  

Internetul a explodat în ultimii 20 de ani, informarea și comunicarea s-au schimbat radical față de secolul trecut. Cât de pregătiți ne-a găsit această transformare, din punctul de vedere al educației? 

Au existat unele studii comparative internaționale, spre exemplu TALIS, coordonat de OECD, în anul 2018, care ne arată faptul că, deși formal există acces la internet sau resurse digitale, în școlile din România acestea nu erau utilizate, fiindcă pur și simplu cadrele didactice nu aveau competențele digitale necesare pentru utilizarea lor… pe scurt, fiindcă nu știau să le utilizeze și nu înțelegeau rolul sau utilitatea acestora. Personal, nu cred că în viitorul apropiat educația online, de acasă, se va generaliza. Ceea ce însă știu este că rolul instrumentelor digitale, al materialelor de învățare noi, bazate pe tehnologii avansate, utilizarea platformelor și a conținutului interactiv care poate fi livrat prin intermediul internetului, va deveni tot mai important. Această realitate va adânci în România diferențele dintre copii, în defavoarea celor care trăiesc în familii sărace, sau la limita sărăciei, în mediul rural, sau în mediul urban în zone defavorizate. Mai mult, clivajul dintre elevii din școlile private și cei aflați în cele publice va începe să devină și la noi vizibil.  

Programele de sprijin sunt de-a dreptul derizorii, par niște glume: 200 de euro pentru școlari din familii cu venit maxim de 250 de lei (50 de euro!) per membru. Numărul beneficiarilor din anul 2019 abia a depășit 4.000. De unde ar putea fi accesate fonduri care să asigure o incluziune reală și să ofere acces la educație tinerilor defavorizați social? 

Programele de susținere pentru elevi au fost inițiate cu mult timp în urmă. În perioada de început a anulor 2000 au fost proiectate mai toate programele naționale, cum este și EURO 200, pentru achiziția de echipamente electronice, dar și mult mai faimosul ”Cornul și laptele” și multe alte programe de acest tip. Problema cu aceste programe este una foarte simplă: nimeni, niciodată, la nivel guvernamental, al administrației publice, nu a inițiat și implementat o evaluare a lor. Aceste programe continuă prin inerție, de la an la an, sunt preluate și implementate mecanic de o administrație nereflexivă, neinteresată de efectele acestor programe. Mai mult, trebuie să înțelegem faptul că aceste programe costă bani, consumă resurse, nu doar cele financiare alocate direct beneficiarilor finali, ci și resurse administrative pe care simpla activitate de zi cu zi le implică. Dincolo de mult prea analizata și discutata problemă a alocării umilitoare a unui foarte mic procent din PIB pentru sistemul de educație, în România există și o serioasă problemă a absenței evaluării politicilor și programelor publice.  

Care sunt consecințele acestui mod de abordare? 

Efectele adverse ale acestei atitudini sunt simple: puținele resurse alocate sistemului național de educație produc rezultate foarte slabe, sau nu produc niciun fel de efecte la nivelul sistemului. Exemplul pe care il oferiți cu cei 4.000 de beneficiari este excelent: pe de o parte, 4.000 de copii au reușit, în 2019, să își achiziționeze un computer (laptop sau tabletă, nu conteaza prea mult) pe care să îl folosească în procesul de educație. Asta e o performanță, mai ales dacă o comparăm cu faptul că, în anul 2020, Guvernul României NU a reușit să asigure accesul universal al tuturor elevilor și elevelor la instrumente pentru a putea fi prezenți la cursuri online (tablete, laptopuri etc). Pe de altă parte, aceste 4.000 de persoane reprezintă o parte mult prea mică, atunci când agregăm datele la nivel de sistem, din milioanele de elevi și eleve din sistemul educațional și din sutele de mii de persoane din medii sociale dezavantajate. Și atunci, efectele pozitive nu pot fi observate la nivel de sistem, ci doar la nivel individual pentru cele câteva mii de beneficiari.  

Ce alte fonduri au mai fost alocate pentru învățământ? 

Fonduri pentru accesul la educație a persoanelor tinere au existat constant din 2007 și până în prezent, în cadrul Programelor Operaționale (POSDRU, POCU etc). Vorbim aici de alocări substanțiale de resurse financiare dedicate participării la toate nivelurile de școlarizare (de la preșcolar la terțiar universitar). Spre exemplu, potrivit datelor disponibile de la Ministerul Fondurilor Europene, în Programul Operațional Capital Uman (2014 – 2020), au fost alocați aproximativ 1 miliard de euro pentru intervenții în ceea ce privește participarea la educație a persoanelor aflate în situații defavorizante (pentru toate nivelurile educaționale). Din acest miliard, au fost contractate efectiv proiecte care au propus bugete care au acoperit aproximativ 40% din suma alocată, adică aproape 2 miliarde de lei. Pentru comparație, bugetul total al Ministerului Educației pentru activități de învățământ a fost, în anul 2021, de 1 miliard de lei. Așadar, cel puțin după 2007, eu nu cred că ”absența” banilor mai poate fi invocată în mod realist în discuții tehnice pentru lipsa unei îmbunătățiri vizibile a accesului la educație de calitate. 

În toate aceste condiții, rata de părăsire timpurie a școlii este de 15% la nivel național, iar în mediul rural nivelul se ridică la 22%. Ce măsuri trebuie întreprinse pentru a aduce copiii înapoi la studiu? 

Părăsirea timpurie a sistemului educațional este o problemă intersecțională. Ea include chestiuni care pot fi îmbunătățite prin intermediul mediului școlar, dar include, din păcate, aspecte sociale sau economice, asupra cărora educația, școala, nu poate exercita o influență directă. Așadar, soluțiile pentru diminuarea părăsirii timpurii a școlii trebuie să fie găsite, proiectate și implementate simultan atât la nivelul școlii, cât și al măsurilor de asistență socială, de protecție a drepturilor copilului și de dezvoltare a mediului economic. România a avut, pentru perioada 2014 – 2020, o strategie privind ”prevenirea părăsirii timpurii a școlii”, pe care, din păcate, nu a implementat-o sau mai bine zis nu a folosit-o. Cred ca prima măsură pe care ar trebui să o întreprindă autoritățile publice guvernamentale și locale ar fi una foarte simplă: să utilizeze și să implementeze planurile, strategiile și programele pe care le realizează. 

România are cea mai scăzută pondere a populației tinere cu studii universitare din UE. Numai 26% din cei cu vârste cuprinse între 30-34 ani dețin o licență. Pe de altă parte, există acuza că multe universități sunt doar așa-numite “fabrici de diplome”. Învățământul superior prezintă lacune atât de ordin cantitativ, cât și calitativ. Care dintre cele două aspecte are șanse mai mari de a fi remediat, sau care este mai important și ar trebui remediat primul? 

În anii 2008 – 2010 exact aceasta era tema de dezbatere principală pe baza căreia s-au pus bazele unui nou sistem de evaluare și asigurare a calității în învățământul superior. Pe de o parte masificarea educației universitare, creșterea cantitativă a corpului studențesc, este un dat, un fenomen natural pe care nu are niciun sens să îl încetinești. E ca și cum ai construi ziduri înalte în jurul oraselor ca să nu mai bată vântul și să nu mai dărâme copacii. Pe de altă parte, asigurarea unor condiții minimale de studii, mai ales în ceea ce privește rezultatele procesului educațional, este o preocupare serioasă. Trebuie să înțelegem că România este o țară în care au existat, la începutul anilor 1990, persoane care au deschis universități în garaje aflate în spatele blocului, doar fiindcă existau suficient de mulți oameni care erau dispuși să plătească sume modice pentru obținerea acestor diplome. 

Și acum nu mai există? Putem spune că a dispărut acest fenomen? 

Ulterior fenomenul acesta s-a amplificat și s-a ajuns, spre începutul anilor 2000, la acele așa numite ”fabrici de diplome”, adică organizații universitare care ofereau doritorilor o diplomă de studii unviersitare contra cost, fără a impune niște standarde academice minimale, cum ar fi simpla prezență fizică la cursuri sau seminarii. Noul sistem de asigurare a calității, dezvoltat în perioada 2008 – 2010, avea ca scop înlocuirea și imbuntățirea sistemului de acreditare și, foarte important, crearea unor stimulente care să sprijine universitățile în încercarea lor de a oferi programe educaționale mai bune si să depășească pragurile minime pe care obținerea acreditării le implică.  

Așadar, avem un sistem, să zicem, bun. Dar este el respectat? 

Din păcate, dupa 2012, acest sistem de asigurare a calității a fost constant eludat sau ignorat, astfel încât efectele acestuia asupra dezvoltării universităților nu s-au mai produs. Așadar, calitatea este cu siguranță aspectul cel mai important, datorită faptului că de un program educațional de calitate pot beneficia un număr practic nelimitat de persoane, mai ales în contextul în care în prezent noile tehnologii permit livrarea conținutului educațional la distanță. Dar, aș dori să subliniez, că există o diferență fundamentală între ”calitate” și ”acreditare”. Prima înseamnă îmbunătățire și dezvoltare continuă, cea de-a doua respectarea minimală a unui set de criterii. Mai mult, calitatea are în vedere și rezultatele dar și efectele în timp ale educației, în timp ce acreditarea este retrospectivă, se uită la ceea ce a făcut o organizație înainte de solicitarea acesteia de a obține acreditarea. 

Suntem, aparent, la capătul pandemiei, cel puțin al stării de alertă, moment în care au fost eliminate multe dintre restricții și învățământul pare că revine la desfășurarea clasică, în școli licee și universități. Ce învățăminte prioritare ar trebui notate acum? Ce precauții și ce așteptări ar trebui să avem pe termen scurt?  

Este încă devreme să tragem concluzii… cred că, în ceea ce privește sistemul pre-universitar, trebuie să așteptăm măcar rezultatele evaluării naționale și ale bacalaureatului de anul acesta. Din păcate, în educație însă efectele unor procese se văd după mulți ani (3, 4 sau chiar mai multi). De aceea eu aș mai avea răbdare cel puțin vreo 2 sau 3 ani pentru a vedea cu exactitate efectele pe care educația online le-a produs asupra celor care nu au fost în această perioadă într-o clasă aflată la sfârșitul ciclului de studii ci la începutul acestuia.  

Unde s-a făcut resimțit cel mai puternic șocul pandemiei, la ce categorii de copii sau tineri? 

Sunt sigur că pentru elevii și elevele care au parcurs în această perioadă clasele a-V-a, a-VI-a, a-VII-a sau a-IX-a, a-X-a, efectele au fost mult mai dure, școlar, dar și psihologic. Prioritar cred că trebuie să reținem faptul că în România anului 2021 nu avem o rețea funcțională de sănătate publică la nivelul unităților școlare, nu avem o infrastructură de utilități publice minimale universală la nivelul unităților școlare (apă curentă, canalizare, colectarea deșeurilor, încălzire), nu avem condiții minimale de menținere a igienei (săpun, hârtie igiencă, dezinfectanți etc). Cred că trebuie să recunoaștem aceste lucruri și cred că trebuie să le remediem.  

În concluzie, care sunt nevoile presante ale învățământului românesc, astăzi? 

De asemenea, trebuie să înțelegem care sunt beneficiile și care sunt limitările noilor mijloace și instrumente de comunicare și să le integrăm rapid în procesele educaționale. Cred că avem nevoie de o capacitate administrativă sporită de analiză și planificare, pe baza căreia să dezvoltăm și, mai ales, să implementăm și să monitorizăm măsuri de politici educaționale care să ducă la micșorarea decalajelor sociale, economice, de acces la educație, între oamenii care trăiesc în România.