Revendicările studenților țin de primatul asigurării unui învățământ de calitate

Interviu cu Horia Onița, președinte Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR)

Studentul român se pregătește ca după absolvire, să plece într-o țară occidentală, unde are șanse la salariu și condiții de trai superioare. Nu putem generaliza, dar este o tendință. Ce trebuie să se întâmple în societatea românească, în atitudinea și deciziile autorităților implicate, în mediul de business, pentru ca tinerii să își dorească să rămână în țară?

Momentul de debut în care vorbim despre migrația tinerilor este, desigur, finalizarea ciclului de studii liceale. Majoritatea tinerilor rămân în țară (peste 90%), în timp ce o parte aleg să studieze în alte state. Ulterior, după finalizarea studiilor în România, o parte din absolvenți se stabilesc, la rândul lor, în străinătate. Cred că în fapt situația este extrem de nuanțată prin raportare la domeniul de studii. În ipostaza aceasta, trebuie să ne punem două întrebări – cum menținem studenții din România aici și, pe de-altă parte, cum aducem înapoi tinerii români.

Subliniez ab initio că este de departe cea mai greșită variantă să ne gândim cum punem condiții pentru ca studenții să rămână în România. Am auzit, din nefericire, în spațiul public anumite voci care privesc fenomenul dintr-o paradigmă „de forță”, prin care ar trebui să stabilim anumite piedici, în special pentru studenții bugetați. Ei bine, tocmai această mentalitate potențează dorința tinerilor de a pleca din țară. O mentalitate încorsetată în soluții simpliste sau imperative categorice superficiale.

Credeți că undeva, piața forței de muncă funcționează greșit, astfel că nu reușește să fie atractivă pentru tinerii cu studii superioare?

O bună parte din studenți pleacă din cauza condițiilor salariale și a nivelului de trai, este clar acest lucru. Dacă nu oferim salarii decente pentru munca prestată, raportat la situația economică, desigur că legile pieței (unice) vor sugera pentru tineri să meargă în altă țară. În cazul acesta schimbările de ordin structural, în special de convergență economică, sunt complexe, pe termen lung și ar necesita o discuție separată. Mă rezum să spun doar că finalmente, piața se bazează pe resursă umană și inovație, ambele create de sau prin educație, cea pe care o punem pe capul de afiș al campaniilor electorale și după uităm de ea încă 4 ani.

Pe lângă componenta economică, cred că o altă variabilă importantă și, în multe cazuri, chiar decisivă este încrederea în autorități. Încrederea într-o administrație onestă, transparentă, eficientă, care nu mimează interesul de a rezolva problemele comunității. Și aici ne lovim inclusiv de instituțiile cu care se întâlnesc cel mai des acești tineri, școlile și universitățile, unde cadru legal avem, dar încredere că poți rezolva o problemă întâmpinată, „după caz”.

Mai mult decât atât, este deja un truism să spunem că educația și sănătatea sunt cele două mari servicii publice care oferă o contribuție esențială la nivelul de trai.

Totuși, cum poate fi studentul „întors din drum”, convins să rămână în țară?

Sunt două mari chei de interpretare pentru decizia absolvenților de a părăsi România. Precum ne putem uita și la investiția în domenii de vârf, piețe emergente și de inovare, situații în care tinerii interesați, și care ar putea aduce o contribuție semnificativă, pleacă pentru că pur și simplu nu pot fructifica aceste interese aici.

Angajatorii trebuie să vină mai aproape de tineri, iar un rol-cheie îl joacă aici universitățile. Dacă ne uităm la procese-verbale sau rapoarte, toate colaborează excelent cu piața muncii. În fapt, situațiile nu stau deloc așa. Fie că vorbim de competențele formate, fie că vorbim de stagii de practică sau internshipuri, este un clivaj între nevoi și ofertă, subliniat foarte bine de Rapoartele de Țară ale României elaborate de Comisia Europeană, problemă de sistem, căreia nu i s-a răspuns cu acțiuni prea concrete (că legislative avem). Un tânăr care a colaborat cu un angajator pe perioada facultății, a făcut un stagiu de practică în care a fost mulțumit de mediul oferit, va avea imbolduri mult mai mari să rămână în țară.

În final, pentru a nu privi absolvenții doar drept angajați, mă uit și din alte perspective – cea a antreprenoriatului, de exemplu, care până anul trecut a avut o finanțare deplorabilă pentru studenți. Societățile antreprenoriale studențești din universități sunt, de multe ori, doar un nume într-un document. Acum universitățile au primit sume consistente prin Programul Operațional Competitivate pentru antreprenoriatul studențesc, fiind de urmărit dacă vom avea rezultate concise sau nu.

Rata abandonului universitar este foarte ridicată, circa un sfert din studenții admiși la programele pentru licență sau master nu își finalizează studiile. Cum se prezintă, din acest punct de vedere, celelalte țări din Uniunea Europeană?

Cifrele au ajuns să fie, din păcate, chiar mai mari. Ultimele date care ne-au fost furnizate și care urmează să fie publicate în perioada următoare arată că peste 40% dintre studenți (de la ciclul de studii licență) nu își finalizează studiile. Situația în statele europene este destul de diversă, fiind greu să comparăm datele fără o metodologie de calcul similară. Pot spune că Franța, de exemplu, nu stă cu mult mai bine decât noi, în timp ce în Regatul Unit proporția este de sub 15%.

Nu avem însă o cifră „magică” aici, ci eventual o bandă – și o proporție prea joasă ne-ar putea da informații despre exigență, dar cu atât mai mult o proporție ca a noastră ne spune fără tăgadă că sunt niște probleme.

Care sunt cauzele și cum poate fi eradicat, sau măcar atenuat, fenomenul?

Ce contează, de fapt, este analiza calitativă aici – motivele acestui abandon. Care sunt, la rândul lor, diverse. Pornesc de la trei concluzii derivate din studiile Eurostudent – studenții români au probleme financiare medii peste nivelul general al colegilor lor din Europa, au printre cele mai mari sentimente de neaparteneță la comunitatea universitară și sunt în topul european privind neîncrederea în a obține, în urma absolvirii, un loc de muncă. Cele trei concluzii dau conturul acestei probleme: echitate, angajabilitate, comunitate.

Vă rog să detaliați puțin problema echității. Sau a inechității.

În primul rând, lipsa resurselor financiare determină mulți studenți să abandoneze studiile. Sunt nevoiți, astfel, să se angajeze și nu își mai permit să continue în învățământul superior. Cum atenuăm? Prin măsuri țintite și pachete integrate pentru această categorie socială. Studiile UEFISCDI arată fără dubiu, empiric, beneficiile bursei sociale. O bursă socială crește performanțele academice ale studentului și scade abandonul universitar, chiar în contexul în care bursele sunt departe de a acoperi nivelul rezonabil. Desigur, când vorbesc de pachete integrate mă refer atât la acoperirea cheltuielilor de cazare (decentă) și masă, cât și pentru achiziționarea de resurse educaționale, de exemplu.

Am înțeles. Cum stau lucrurile în planul angajabilității?

Angajabilitatea – ajungem într-un domeniu cel puțin la fel de complex. Studenții din această categorie, care abandonează studiile, fie au ajuns la concluzia că au ales o opțiune greșită în carieră, fie consideră că în ciuda acestei opțiuni, facultatea nu îi ajută efectiv. Probabil este și cauza cel mai dificil de atenuat, pentru că presupune un set larg de măsuri – întărirea sistemului de consiliere în carieră în preuniversitar și în superior, în contextul în care în majoritatea universităților avem sute de studenți la un consilier, statul dă direct 26 de lei/an per student pentru servicii de consiliere și studenții apelează rar la ele. ANOSR militează pentru o finanțare distinctă și crescută pentru acest domeniu. De asemenea, ne referim la lipsa îndrumării individualizate prin promovarea tutoratului, lipsa activităților remediale, lipsa unui sistem coerent de formare continuă a profesorilor din perspectivă didactică. Toate acestea își pun amprenta, într-o formă sau alta, în percepțiile studentului care ajunge să ia o asemenea decizie.

În sfârșit, comunitatea. Nu oferă ea un mediu propice tânărului studios?

Atunci când ai dubii, te simți sub presiune sau într-o formă de angoasă, lipsa sentimentului de apartenență la comunitate joacă un rol important – iar problema tratării wellbeingului (stare de bine) în universitate și a consilierii psihologice este extrem de marginală, ajungându-se și la acțiuni mult mai grave decât abandonarea studiilor. Aici un impact maximal îl au și colegii, dar și organizațiile studențești.

Studii de peste Ocean ne arată că americanii se confruntă cu următoarea problemă: studenții mai slabi, dar proveniți din familii înstărite, au o rată de absolvire mai ridicată decât cei care vin bine pregătiți din licee, dar au situații financiare precare. Acuză România o problemă similară?

Din păcate nu avem studii similare în România care să poată să ne ajute în a ne orienta cel puțin din acest punct de vedere, însă inferențe logice se pot realiza foarte ușor din datele pe care le avem cu privire la acces. Inechitatea din sistemul de învățământ superior românesc este extrem de mare, referindu-mă din nou la studiul Eurostudent, care a relevat faptul că România se află în topul european cu privire la ponderea studenților care provin din familii bogate. Or această realitate poate fi premisa unui efect de bulgăre, ținând cont de faptul că sunt șanse mult mai mari pentru copiii din familiile în care părinți sunt absolvenți de învățământ superior pentru ca aceștia să ajungă să aibă, la rândul lor, parte de educație terțiară.

Problemele pornesc, desigur, din școală, unde inegalitățile sunt acute, iar învățământul superior preia și, în final, adâncește această discrepanță. Fie că vorbim de accesibilitate sau de consiliere, cele două sisteme sunt indisociabil legate.  Așadar, discuția se poartă asupra vocației de a accesa și, în final, absolvi un program de studii, iar avantajele studenților provenind din familii bogate este evident.

Referitor la programe naționale, câțiva pași s-au făcut în ultimii ani, și mi-e greu să îmi dau seama dacă există vreunul mai semnificativ care să nu rezulte din activitatea noastră, a federației. Fie că vorbim de creșterea burselor cu peste 90%, creșterea subvenției cămine-cantine cu peste 50%, introducerea criteriilor de echitate în finanțarea suplimentară a universităților (partea din finanțarea publică standard care nu se oferă pe student, ci pe baza unor criterii în baza cărora universitățile se ordonează) sau faptul că aceste subvenții nu se mai acordă „din pix”, ci în baza unor metodologii obiective.

Programele guvernamentale, structura bugetului și sumele prevăzute sunt bine țintite, astfel încât să îi încurajeze pe toți tinerii în alegerea unei cariere academice?

Suntem nu doar departe de cum arată peisajul european, ci și față de niște așteptări de bază. Să ne uităm la câteva programe „fanion” din perspectiva eșecului:

• Euro200, programul prin care elevii și studenții fără resurse financiare ar trebui să primeascăPC-uei. Dacă acum 17 ani s-a considerat că e nevoie de un PC pentru educație, ce să mai spunem în 2019-2020 (anterior pandemiei). Sumele sunt mici, criteriile de venit aberante (250 de lei/membru de familie), condițiile de eligibilitate ridicole, iar toate acestea se observă în:

1. a) numărul de beneficiari – un număr de studenți de ordinul zecilor și
2. b) mesajul transmis în pandemie, când au fost alocate sume consistente pentru achiziționarea de computere pentru studenți, care dovedesc nevoia și care trebuiau alocate din timp.

• Programele de stimulente pentru inserția studenților pe piața muncii pe durata verii, respectiv inserția absolvenților pe piața muncii, despre care mulți nu sunt informați adecvat, iar companiile nu le accesează.
• Capacitatea de a oferi pentru studenți mobilități internaționale. Deși mobilitățile acordate de UE sunt gestionate foarte eficient de agenția responsabilă (ANPCDEFP), locurile sunt limitate, iar pentru studenții fără resurse, de multe ori facilitățile nu sunt acoperitoare. Concluzia este că avem un procent de sub 5% dintre studenți care merg în mobilități internaționale, o ocazie tocmai pentru a descoperi și a se forma în alte culturi și sisteme europene.

Ce propune organizația studențească?

Un proiect pe care ANOSR îl propune în sfera echității este „Primul student în familie”, prin care elevii din aceste familii să beneficieze de măsuri integrate, speciale, care să sprijine finalizarea studiilor universitare. Beneficiile sunt incontestabile pentru comunitatea de unde provine elevul, programul fiind inițial dezvoltat în urmă cu 60 de ani în SUA.

Per ansamblu, nu contează doar ideea/programul, ci și cum o/îl transpui, astfel încât să aducă și un beneficiu real. Iar resursele trebuie mai bine țintite.

Ca o remarcă în subsidiar, gândindu-mă la partea din întrebare cu orientarea către „cariera academică”, mă gândeam unde altundeva ar putea merge, ținând cont de prăbușirea învățământului postliceal/terțiar non-universitar.

Legea prevede ca educației să i se aloce de la bugetul de stat 6% din Produsul Intern Brut (PIB), dar Guvernul alocă numai 2,5%. De ce numai 2,5%?

Dezinteres și/sau neînțelegerea fenomenului. Acțiunile guvernanților se pot subsuma uneia dintre cele două categorii, care sunt, fără îndoială, legate. Nu putem  nega incoerența stabilirii priorităților și formatul „clasic” al multor strategiilor sau programe politice: o înșiruire de truisme urmată de o altă înșiruire de acțiuni pentru care fie n-avem buget, fie nu le-am gândit în perspectivă. Și după, eventual, mai facem o introspecție colectivă pentru a analiza de ce cheltuim ineficient banul public.

Despre importanța educației, să nu uităm că inclusiv recent, chiar la vârful Guvernului, am fost puși în fața unor declarații prin care se declama investiția prea mare în educație. Studii sunt, din fericire, suficiente – persoanele cu studii superioare au o speranță de viață mai mare (bărbați – plus 8 ani, femei – plus 4 ani), sunt de trei ori mai puțin predispuse la a suferi de depresie, au o atitudine mai pro-activă referitoare la sănătate, sunt mai implicați civic și, nu în cele din urmă, asigură creștere economică și ridicarea nivelului de trai. Deci investim acum pentru a putea cheltui mai puțin mai târziu.

Ce demersuri adoptă ANOSR pe această temă?

ANOSR a fost, din păcate, de prea multe ori singurul actor care s-a luptat „pe bune” pentru finanțarea educației terțiare. Pe lângă poziții și campanii media (inclusiv cu personalități), facem anual singurele analize privind finanțarea învățământului superior, pe lângă autoritățile publice. Argumentăm necesitatea investiției, repartizarea intervenției, propunem noi cuantumuri, mecanisme de calcul sau priorități. În final, ieșim și în stradă la protest – campania „6%” a ANOSR fiind un caz elocvent, protestându-se în majoritatea centrelor universitare din România.

Diferența dintre 2,5% și 6% din PIB se cifrează la aproape 40 miliarde de lei (circa 8 miliarde de euro). În ce direcții ar putea merge această sumă, dacă ar fi repartizată învățământului?

Trebuie din capul locului să fac precizarea că 6% se referă atât la sistemul de învățământ preuniversitar, cât și la învățământul superior. Din cifrele noastre, pentru învățământul superior ar fi nevoie de o finanțare de aproximativ 1,1% din PIB pentru a fi pe o pistă bună, adică măcar să atingem nivelul finanțării din 2008 cu luarea în considerare a inflației, creșterii economice și creșterii salariale. Vorbim despre dublul sumei actuale.

Mă voi referi, în cele ce urmează, doar la o listă neexhaustivă de domenii unde ne aflăm în situații punctuale: dotări în laboratoare, laboratoare noi și echipamente (sumele acordate din finanțarea de bază sunt insuficiente și suntem departe de multe dotări ale universităților cu profil similar din Occident), zona de echitate (burse, cămine, cantine), cu adagiul general al cheltuielilor de investiții în baza materială, care au scăzut anual la Ministerul Educației, stimularea antreprenoriatului studențeșc, crearea unor sisteme adecvate de consiliere în carieră și consiliere psihologică (subfinanțate cronic fiind un eufemism), schimbări structurale pentru inovare și dispozitive pentru realitate augmentată, baze de practică, baze sportive, fond de carte și fond de carte digitalizat accesibil pentru toți studenții, platforme digitale și lista poate continua. Toate țin, până la urmă, de calitatea sistemului de învățământ superior, dacă vrem să fie competitiv în Europa.

Printre solicitările asociației studențești se regăsesc și cele referitoare la creșterea burselor. Vă rugăm să prezentați câteva date de referință privind nivelurile burselor. Când au fost efectuate ultimele modificări legislative?

Bursele studențești sunt unul dintre mecanismele principale de stimulare pe care le are Guvernul României: atât pentru performanța academică (burse de merit și de performanță), cât și pentru parcurgerea și finalizarea studiilor (bursele sociale). In anul universitar 2012-2013, 0,85% din totalul studenților înmatriculați beneficiau de burse sociale, în timp ce în anul universitar 2018-2019 numărul acestora a crescut la 7,75%. Totodată, în anul universitar 2012-2013, 2,7% dintre studenți beneficiau de burse de merit și studiu, numărul acestora crescând până la 12,12% din numărul studenților înmatriculați, în anul universitar 2018-2019. Din perspectiva finanțării, în 2016 subvenția publică a crescut de la 69 de lei la 83 de lei/student bugetat, pentru ca în 2017 să crească la 201 lei/student bugetat. La nivel de cuantum minim, bursa minimă, indiferent de tip, a ajuns în 2017 la 578 lei/lună, în timp ce în 2021 ar trebui să crească la 700 lei/lună. Soluția nu este, însă, acceptabilă în lipsa creșterii subvenției, pentru că ar presupune scăderea numărului de burse. Deși poate actualiza periodic subvenția prin Hotărâre a Guvernului, conform Legii educației naționale, Guvernul nu a mai făcut asta din 2017. Toate aceste îmbunătățiri au fost realizate după lungi negocieri purtate de ANOSR, cu cifre pe masă și beneficii dovedite ale burselor, atât din perspectiva performanței academice, cât și pentru reducerea abandonului.

Ce niveluri ar trebuie să atingă bursele, în viziunea ANOSR?

ANOSR a realizat un policy paper în care prezintă foarte clar solicitările noastre – bursa ar trebui să acopere coșul minim al studentului, adică la momentul de față 1.172 lei/lună. În primă fază, ar presupune o creștere a cuantumului minim al bursei de la 578 lei/lună la 838 lei/lună. De asemenea, cuantumul ar trebui corelat cu anumiți indicatori macroeconomici. Dacă ne raportăm la cuantumul bursei de acum 20 de ani și operăm niște indicatori, vedem că valoarea reală a scăzut dramatic, așa că raportarea la un procent din salariul minim ar fi benefică.

De unde ar proveni fondurile care să permită majorări?

Fondurile ar trebui să vină din acel 6% din PIB pentru educație…adică partea din acel 6% a învățământului superior. Fără să intrăm în detalii, cred că sunt capitole bugetare de unde putem găsi niște fonduri… bunăoară, printre altele, în 2021, bugetul Camerei Deputaților a crescut cu 25%.

O altă prevedere legislativă care nu se respectă este alocarea, către cercetare, a 1% din bugetul de stat. Cum influențează aceasta activitatea studenților?

Între misiunile fundamentale ale universităților se regăsește și cercetarea. Ea trebuie, din punctul meu de vedere, subsumată transferului de cunoștințe (predării), pentru a putea distinge o universitate de un institut de cercetare. Putem lesne observa din această distincție impactul direct pe care lipsa finanțării cercetării îl are în activitatea de bază a studenților. O finanțare inadecvată a cercetării presupune mai puține proiecte, mai puțină colaborare în/cu rețele europene de cercetare, implicit lipsa unei creații a cunoașterii fundamentată prin cercetare care să fie transferată studentului în procesul de predare.

Doi la mână, vorbim despre implicarea studenților în proiecte de cercetare universitare/ale cadrelor didactice (și nu doar pentru doctoranzi, ci și pentru ceilalți studenți), apte să formeze studenții și, în același timp, să-i atragă spre cercetare. Nu în ultimul rând, mă refer efectiv la cercetarea realizată de studenți sub coordonarea cadrelor didactice, parte din ceea ce înseamnă, până la urmă, academia.

Ce intenționați să întreprindeți?

ANOSR tratează subiectul finanțării cercetării în analizele sale privind finanțarea învățământului superior. Spre deosebire de finanțarea învățământului superior, la cercetare vorbim de mai mulți actori implicați, implicit mai multe voci care cer acest lucru. Prin urmare, eforturile noastre se concentrează în special în sfera învățământului superior.

Studenții nu stau pe roze nici la condițiile de locuit. La cât apreciați că se ridică deficitul de unități locative și când ar putea fi acesta acoperit, având în vedere că un cămin se construiește în mai mult de 7 ani?

Într-adevăr, analizele ANOSR arată că un cămin se construiește, în medie, în 7 ani și 201 zile. Datele colectate de ANOSR arată scăderea capacității de cazare în cămine a în ultimii 15 ani, cu peste 10%, în ciuda noilor locuri promise. Începând cu anul 2005, numărul locurilor de cazare a scăzut de la 116.221 la 104.081 în 2014, a înregistrat o ușoară creștere până la 107.564 de locuri în 2018, după care din nou a scăzut, până la 105.538 în anul 2019 și 101.203 în anul 2020. Prin raportare la numărul total de studenți care studiază în universitățile publice de stat din anul universitar în anul 2019-2020 (459.899 de studenți), locurile disponibile sunt suficiente pentru 22% dintre studenți. În 2019 au fost 119.804 cereri de cazare, peste numărul de 105.539 locuri de cazare.

Trebuie să raportăm numărul de cereri, însă, la două coordonate: cei care nu depun cerere de cazare pentru că nu consideră că ar primi un loc (sau un loc într-un cămin decent), precum și cei care nu solicită cazare în virtutea condițiilor precare sau chiar deplorabile din multe cămine din România.

Luptați pentru ca studenții să beneficieze de condiții mai bune de cazare?

ANOSR a derulat campanii prin care a adus în atenția publicului situația din unele cămine, primind poze de la studenți. În unele cazuri nu știai dacă e cămin sau un edificiu dintr-un teatru de război. Subvenția a crescut în ultimii ani, ajungând, într-un final, la valoarea actualizată din 2008. Dar acesta ar trebui să fie un minim, nu un progres.

În ultimii ani Compania Națională de Investiții a inițiat construcția câtorva cămine, și avem acum promise cămine prin Programul de Guvernare și prin PNRR. Vom monitoriza atent ca aceste promisiuni să se și transpună.

Multe voci din spațiul public spun că “studenții cer prea mult și oferă prea puțin”. Cum combateți această aserțiune, ce oferiți sau veți oferi societății românești?

Din fericire, nu am întâlnit pe cineva care să analizeze obiectiv și așezat și să ajungă la această concluzie. Dacă am pune aceeași întrebare pentru diferite mișcări sociale de activism, probabil societatea ar sta mult mai prost astăzi și multe drepturi actualmente garantate prin lege ar fi simple năzuiri. Revendicările studenților, beneficiari ai educației, țin de primatul asigurării unui învățământ de calitate și a unor condiții de trai care să permită parcurgerea acestuia, adică niște deziderate fără doar și poate justificate, atât în termeni absoluți, cât și relativ la așteptări prin comparație cu tendințele europene. Dezvoltarea învățământului și, în general, dezvoltarea societății nu se înscriu într-o logică sinalagmatică și, în orice caz, studentul are obligațiile sale. Să vă dau și un exemplu anecdotic: deși din 2012 universitățile erau obligate să transpună Codul drepturilor și obligațiilor studentului, majoritatea universităților nu a adoptat integral drepturile, dar a adoptat integral cvasitotalitatea obligațiilor.

Pe scurt, de ce există ANOSR?

Motto-ul ANOSR este „Reprezentăm viitorul”, pentru că studenții sunt viitorul. Viitori profesioniști, viitori vectori de dezvoltare, viitori lideri ai societății și motor al economiei. Studenții și, în general, tinerii sunt cei care fac cel mai mult voluntariat în România, activând benevol în sprijinul comunității. Ce oferă și vor oferi este de la sine înțeles.