Descriere

Aurelius Augustinus (354-430) a avut o capacitate de
neegalat in a-si exprima sentimentele. El a remarcat paradoxul
potrivit caruia iubirea, care se afla in cautarea fericirii personale,
implica in mod necesar o anumita renuntare de sine si suferinta
de a deveni altcineva.

„El a fost un geniu universal. Si totusi nu
este atat de rar si, mai ales, atat de important in istoria
dezvoltarii doctrinei crestine precum este ceea ce crede,
propovaduieste si marturiseste Biserica in temeiul cuvantului
lui Dumnezeu”1. In Biserica latina, intelegerea rolului pe care il
are gratia (harul) lui Dumnezeu a fost conturata de interactiunea
a trei traditii. Fiecare a introdus un element specific in doctrina
formulata in scrierile lui Augustin, episcopul din Hippo din
Africa Romana de la sfarsitul secolului al IV-lea si inceputul
secolului al V-lea. Invatatura lui Augustin a servit drept
fundament pentru teologia latina a gratiei care s-a dezvoltat
ulterior.

De la traditiile spiritualismului platonic si ale
antimaterialismului gnostic a fost imprumutata convingerea ca
spiritul uman deriva dintr-o uniune naturala cu principiul divin
si e atras catre acest principiu, care transcende nu doar
limitarile lumii trupesti, ci si statutul persoanei ca fiinta. Ca un
prim pas catre aceasta uniune, ascetismul elibereaza mintea de
atasamentul fata de amagirile si placerile simturilor.


Contemplarea apropie fiinta de Adevarul si Unitatea
neschimbate care sunt izvorul adevaratei fericiri. Acest mod de
gandire a fost intermediat de Origen (185-254) si s-a reflectat in scrierile contemporanilor mai in varsta ai lui Augustin, Grigorie
din Nissa (330-395)2 si Ambrozie din Milano (339-397).

Cea de-a doua traditie afirma ca toate creaturile, chiar si
cele spirituale, sunt prin natura lor diferite de divinitate si pot fi
unite cu Dumnezeu numai printr-un exercitiu al alegerii libere,
prin care fiinta se conformeaza vointei divine. Omul care
asculta de buna-voie si in totalitate poruncile lui Dumnezeu va
fi recompensat printr-o interventie creatoare, in care Dumnezeu
inalta trupul catre viata nemuritoare, confirma vointa in binele
care a fost ales si transforma spiritul, astfel incat toate dorintele
persoanei se implinesc. Aceasta traditie pune accentul pe trup si
refuza sa limiteze speranta fericirii supreme in minte sau in
spirit. E posibil ca radacinile acestui punct de vedere sa se
gaseasca in insistenta stoicilor asupra supunerii de buna-voie la
vointa divina ce guverneaza universul. Forma sa crestina e
vizibila in scrierile lui Tertulian (160-220) si Ciprian (m. 258).