Interviu acordat de Carmen Marcela Ciornei, despre volumul „Asistența socială a persoanelor vârstnice în România postdecembristă”
Vă rugăm să ne spuneți care au fost premizele publicării acestui volum?
Cartea de față s-a născut dintr-o dublă motivație: una profesional-științifică și una etic-personală. Dacă privim astăzi sistemul de protecție socială pentru persoanele vârstnice din România, putem identifica elemente care ar sugera existența unei plase de siguranță solide: serviciile publice de asistență socială de la nivel local au acum suport legislativ pentru a crea mecanisme de evaluare a îngrijirii de lungă durată, un temei pentru a cunoaște persoanele în vârstă și a construi planuri individualizate care să le răspundă dificultăților cu care se confruntă. Există, așadar, un cadru care, cel puțin la nivel declarativ, permite autorităților locale să intervină. Totuși, aceste structuri au fost ridicate într-un interval de timp nepermis de lung – aproape trei decenii – timp în care familiile au dus greul îngrijirii, iar instituțiile au fost adesea nevoite să improvizeze pentru a face față unor situații urgente.
Din perspectivă profesional-științifică, premisa volumului a fost aceea de a înțelege evoluția politicilor de suport pentru persoanele vârstnice dincolo de crize punctuale (pensie, sănătate). Am simțit nevoia de a documenta riguros trecerea de la modelul centralizat al epocii comuniste la cel de astăzi și de a surprinde tensiunile actuale, inclusiv presiunea transferată asupra autorităților publice locale și, mai ales, fragilitatea resurselor umane din domeniu.
Dar dincolo de analiza științifică, a existat și o motivație etic-personală. De aproape trei decenii lucrez în sistemul public de asistență socială și i-am întâlnit atât limitele, cât și resursele sale. Cunosc din interior ce înseamnă să răspunzi solicitărilor de intervenție în condiții dificile. Experiența personală, legată de familie și de comunitatea din care provin, m-a confruntat direct cu realitatea vulnerabilității la vârsta a treia. Am dorit să aduc în spațiul academic o provocare și o invitație la reflecție care să nu rămână rece, statistică, ci să vorbească și despre chipuri, nu doar despre sisteme… Cred tot mai mult că modul în care sunt îngrijiți vârstnicii spune mult despre noi, ca profesioniști, ca oameni, ca cetățeni…
Ce v-a surprins cel mai mult scriind această carte?
M-a surprins faptul că vârstnicii au fost recunoscuți în mecanismele legislative foarte târziu și că abia după anii 2000 s-a început creionarea unor standarde pentru îngrijirea lor. M-a mirat apoi lipsa de coerență: fiecare reglementare a apărut ca un răspuns punctual, fără o viziune de continuitate (un exemplu: Inspecția Socială, cu rol important de regmenetare și control de calitate a serviciilor sociale a fost înființată în anul 2006 iar statutul inspectorului social s-a definitivat în 2016). M-a întristat că au fost create structuri, au fost elaborate standarde, dar nu s-a dat importanță resursei umane specializate, oamenilor care să le susțină pe acestea toate – ca și cum am construi spitale și am aștepta să funcționeze fără medici…
