Drept roman,Izvoare,Procedura, Persoane, Drepturi reale, Succesiuni, Obligatii, Izvoarele obligatiilor

Cod: 10052

ISBN: 978-606-26-0566-7

Editura: Editura Pro Universitaria

Data aparitiei: 05-2016

Colectia: Cursuri universitare

Pagini: 352

Format: Academic

Disponibilitate: rezervare

Drept roman,Izvoare,Procedura, Persoane, Drepturi reale, Succesiuni, Obligatii, Izvoarele obligatiilor

Editia a-V-a

Autor(i): Cocos Stefan

55 lei

rezerva

Dreptul, in sensul general si totodata tehnic al cuvantului constituie ansamblul normelor de conduita obligatorie, deci instituite ori sanctionate de catre stat, care reglementeaza raporturile dintre membrii unei colectivitati. Aplicand aceasta definitie dreptului roman se poate spune ca el cuprinde totalitatea normelor de conduita instituite si sanctionate de statul roman, ce constituie un sistem extrem de vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii juridice aflate intr-un proces continuu de transformare si interconditionare.

Aceasta definitie data dreptului roman corespunde conceptiei actuale, moderne despre drept, care este fundamental diferita de cea a jurisconsultilor romani. Conceptia lor era caracterizata de confuzia dintre principiile religioase fas, cele morale honestum, si cele de drept ius, care s-a reflectat in definitiile date dreptului in mod constant. Astfel jurisconsultul Ulpian defineste dreptul: iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere, adica „principiile de drept sunt: a trai in mod onest, a nu vatama pe nimeni si a da fiecaruia ceea ce i se cuvine“.

A trai in mod onest si a nu vatama pe nimeni constituie principii de morala si nu de drept. A da fiecaruia ceea ce i se cuvine este un principiu de drept. Se observa deci o asociere, si in acelasi timp o confuzie intre principii.De aici procesul catre care s-a orientat evolutia ulterioara a sistemului de drept a fost acela de a transfera cat mai multe reguli sociale din sfera morala in sfera dreptului pentru a putea fi astfel sanctionate de acestea din urma. O alta definitie care sustine cele afirmate anterior este cea data de jurisconsultul Celsus care spune: ius est ars boni et aequi, adica „dreptul este arta binelui si a echitatii“.

Principiul binelui constituie elementul moral al definitiei care este alaturat celui de drept, aequitas ce are o multitudine de sensuri si uneori este foarte greu de a fi definit precis. Astfel Cicero confunda aequitas cu ius civile, cu izvorul lui ius civile dar si cu una din diviziunile dreptului. Aequitas este considerat de juristii romani ca un scop al dreptului si totodata ca un ideal al dreptului. De fapt Celsius a vrut cu siguranta prin aceasta definitie sa demonstreze ca dreptul este arta de a aplica regulile morale in conflictele din viata practica. De asemenea confuzia amintita se intalneste si in definitia data stiintei dreptului de catre Justinian in Institutele sale dupa cum urmeaza: iuris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia justi atque, injusti scientia, adica „stiinta dreptului sau jurisprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta a ceea ce este drept si nedrept“.

De data aceasta definitia combina elementul religios cu cel uman legat de drept si morala. Chiar daca in aparenta confuzia celor trei elemente fas, honestum si ius persista, trebuie aratat ca evolutia ulterioara a dreptului roman dovedeste ca in practica romanii au depasit-o si totodata au cultivat-o in spiritual lor de respect fata de traditie. Acest lucru nu s-a intamplat si cu celelalte sisteme de drept ale antichitatii ca cel babilonian, egiptean, hindus etc. carora lipsindu-le genialitatea juridica au disparut fara a lasa urme in civilizatia umanitatii.

Carti din aceeasi categorie